Ce liniste-i, Doamne….

Colinele calca pe urmele vremii: carare ce duce prin brazi si lumini spre locul din muntele verde al Vietii, locas pentru unii ce-l au in destin…

Poteca ba curge, ba sta infiorata…decisa ca pasul sa-i fie mai lin…ce liniste-i, Doamne! Cararea-i curata cand sufletul calca cu ochii in clin…

Si urmele pasilor nu-s, ca nu-i caut! Ma uit doar in fata, spre brazii cei vii…cararea-i ingusta, si sunetu-i altul…tacerea ma-mpinge sa cant un colind…

Si aerul parca respira Lumina! Mi-e dor, Doamne-al meu, sa vin sa ma-nchin…ce liniste-i, Doamne, padurea-i senina, si sufletul zboara…pridvoru-i deschis…

In Casa Domnului meu, in linistea icoanelor ce ma privesc blajin, fericit ma pierd pe mine, binecuvantat de Liturghia ce abia a inceput…

Nu ma-nfiezi, Iisuse…ca ma doare…

Sunt un copil impovarat de vreme, de amintiri ce nu sa lasa duse…de golul mangaierii ce se pierde printre iubirile gasite, dar nespuse…

Sunt un copil ce n-a crescut vreodata…ramas am fost la clipa aceea surda…lipit de marginea unei povesti de vara, imbatranit de-ncremenirea cea mai bruta…

Si sunt atat de mic…ca o furnica…si sufletul mi-e ghem de infiorare…si nu mai am decat un glas, ce striga: „Nu ma-nfiezi, Iisuse…ca ma doare? Nu ma asculti ca vocea mi-e pierduta, dar totusi zic cu glasul tremurat…si cui sa spun decat la Cel ce stie ce greu imi e…copilul zbuciumat…”

Nu ma-nfiezi, Iisuse, si pe mine…ca uite…mic de sunt, dar sunt al Tau…impovarat de vremea ce n-apune, ingenuncheat de timpul ca un val…Si de m-ai face fiul Tau, Iisuse, as stii ca apartin cuiva de Sus…si m-as uita numai in Cerul ce n-apune, si-as fi copilul ce-a crescut nespus…

Nu ma-nfiezi, Iisuse…ca ma doare…

Ce liniste-i, Doamne, in Casa Ta…

Pe cer nu-i nici un nor azi. Albastrul adanc si pur al vazduhului se revarsa pana la marginea pamantului, si din altar spre usa in pridvor se-nalta un ecou al Pacii vesnice…

Ce liniste-i, Doamne, in Casa Ta…acolo nici genunchii nu mai au amintiri, zacand pe podea, cu gandul inaltat, timid, spre icoane…acolo nici coatele nu mai au simtiri, atingand la nesfarsit pamantul framantat de dureri…acolo nici mintea nu se mai inalta, plutind in albastrul Cerului neclintit…

Nu-i nici un nor, si eu sunt impacat…ma regasesc ca un prunc primit a mia oara, inapoi…

Ce liniste-i, Doamne, in Casa Ta…